Camera preliminară: anularea actului de sesizare, o soluție rară

Într-un dosar de fals în declarații, judecătorul de cameră preliminară a anulat chiar actul prin care organele de urmărire penală se sesizaseră. Nu rechizitoriul, ci procesul-verbal de sesizare din oficiu, de la care pornise întreaga anchetă. Consecința: probele atașate au fost excluse material, rechizitoriul a fost anulat, iar cauza restituită definitiv la parchet.

Cererile și excepțiile care au fundamentat această soluție au fost concepute de cabinetul nostru.

Ce a admis instanța

În urma cererilor și excepțiilor formulate de apărare, instanța a dispus:

• anularea procesului-verbal de sesizare din oficiu și înlăturarea lui din materialul de urmărire penală;
• excluderea materială a înscrisurilor preluate dintr-un alt dosar fără existența unei ordonanțe de delegare;
• excluderea rechizitoriului preluat din dosarul respectiv, cu constatarea nulității absolute a acestei probe;
• anularea procesului-verbal întocmit în aceeași zi cu rechizitoriul;
• constatarea neregularității și anularea rechizitoriului;
• restituirea definitivă a cauzei la parchet.

De ce anularea actului de sesizare este rară

Aici se află miza acestei cauze, iar ea merită explicată înainte de fapte.

Art. 342 din Codul de procedură penală delimitează obiectul camerei preliminare la patru chestiuni: competența instanței, legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Procesul-verbal de sesizare din oficiu nu se încadrează comod în niciuna. Nu este actul de sesizare a instanței, acela fiind rechizitoriul. Iar dacă este privit ca actul care declanșează urmărirea penală, se poate susține că îi este anterior, deci nu ar fi un act efectuat în cadrul urmăririi penale.

Pe acest raționament, multe instanțe resping din start asemenea excepții, considerând că actul de sesizare a organelor de urmărire penală nu intră în sfera de verificare a camerei preliminare. Practica nu este însă unitară: există hotărâri în care s-a constatat nulitatea tuturor actelor de urmărire penală, inclusiv a actului de sesizare.

Cazul de mai jos se înscrie în această a doua linie. Iar argumentul care a făcut diferența nu a fost unul formal, ci demonstrația că sesizarea din oficiu fusese folosită pentru a ocoli o procedură pe care legea o impunea.

Ce se verifică, de fapt, în camera preliminară

Camera preliminară nu stabilește dacă cineva este vinovat. Este singura etapă în care o probă obținută nelegal poate fi scoasă din dosar înainte ca instanța de fond să o citească. Odată trecută această fază, aproape nimic din ce s-a consolidat acolo nu mai poate fi repus în discuție.

De aceea, într-un dosar în care urmărirea penală are probleme structurale, camera preliminară nu este o formalitate, ci momentul în care se decide dacă procesul mai există.

Acuzația: două declarații de avere

Prin rechizitoriu, o persoană a fost trimisă în judecată pentru două infracțiuni de fals în declarații, prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 alin. (1) din Codul penal. Obiectul acuzației îl constituiau două declarații de avere.

Pentru a susține intenția, acuzarea nu s-a mărginit la conținutul declarațiilor. A legat-o de un dosar penal complet distinct, care privea o altă persoană, cercetată pentru luare de mită. Din acel dosar au fost copiate rechizitoriul și peste o sută de file, atașate procesului-verbal de sesizare din oficiu și introduse în noua cauză.

Aici a început problema.

Sesizarea din oficiu și respectarea regulilor de competență

Ancheta din dosarul inițial fusese deja finalizată de procuror prin trimiterea în judecată, fără ca acesta să se fi sesizat cu privire la falsul în declarații. Ulterior, lucrătorii de poliție au copiat acte din acel dosar și au întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu pentru fals în declarații.

Apărarea a contestat legalitatea acestei proceduri. Actele proveneau dintr-o anchetă efectuată de procuror, însă copierea și transmiterea lor fuseseră realizate de lucrători de poliție fără o ordonanță de delegare a procurorului.

Problema nu era, așadar, descoperirea unei fapte noi în cursul unei anchete aflate încă în desfășurare, ci respectarea regulilor de competență și a condițiilor în care puteau fi obținute și folosite actele unei anchete deja finalizate.

Judecătorul a constatat nulitatea relativă a procesului-verbal de sesizare din oficiu, l-a anulat și l-a înlăturat din materialul de urmărire penală.

Probele dintr-un alt dosar nu se transferă fără delegare

Urmărirea penală pentru luare de mită se efectuează obligatoriu de procuror. Lucrătorii de poliție judiciară pot îndeplini acte doar în baza unei delegări dispuse prin ordonanță, în limitele stabilite de procuror.

Apărarea a solicitat verificarea existenței unei asemenea delegări. La cererea noastră, instanța a solicitat parchetului care instrumentase dosarul inițial să comunice dacă fusese emisă o ordonanță prin care lucrătorii de poliție judiciară să fie delegați să copieze și să transmită actele acelui dosar. Parchetul a răspuns că o asemenea ordonanță nu a fost identificată.

Judecătorul a constatat nelegalitatea înscrisurilor și a dispus excluderea lor. Două precizări din hotărâre merită reținute, pentru că se aplică în multe alte dosare.

Prima. Faptul că unele documente nu erau enumerate separat în capitolul de probe al rechizitoriului nu le înlătura caracterul probator. Se aflau în dosar, priveau direct acuzația și puteau influența analiza instanței.

A doua. Readministrarea ulterioară a acelorași informații, prin alte procedee probatorii, nu acoperea nelegalitatea modului în care fuseseră obținute inițial. Excluderea trebuia să fie efectivă, prin îndepărtarea materială a înscrisurilor din dosar, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 22/2018.

Rechizitoriul din celălalt dosar, folosit fără contextul complet

Problema nu s-a oprit la lipsa delegării. Rechizitoriul preluat din cauza celeilalte persoane fusese folosit pentru a construi intenția, dar fără prezentarea împrejurărilor esențiale.

Apărarea a arătat, iar judecătorul a reținut, că acel rechizitoriu fusese la rândul lui declarat neregulamentar în camera preliminară, iar dosarul restituit parchetului. În plus, printr-o ordonanță anterioară se dispusese ridicarea sechestrului, iar sumele care depășeau limitele faptei cercetate fuseseră restituite. Nu fuseseră identificate alte active cu proveniență ilicită.

Folosirea acelui act fără aceste elemente crea o imagine incompletă și vătămătoare. Raportându-se la art. 101 din Codul de procedură penală și la principiul loialității administrării probelor, judecătorul a reținut nulitatea absolută a acestei probe și a exclus-o.

Distincția contează: pentru procesul-verbal de sesizare și pentru rechizitoriul propriu s-a reținut nulitatea relativă, condiționată de vătămare. Pentru proba obținută cu încălcarea loialității, nulitatea a fost absolută.

Cronologia care contrazicea acuzația

Rechizitoriul susținea că declarațiile de avere ar fi urmărit ascunderea unor bunuri provenite din activitatea infracțională a celeilalte persoane. Datele spuneau altceva: una dintre declarațiile analizate fusese depusă înainte de data la care se reținea că s-ar fi săvârșit fapta de luare de mită.

Mai mult, infracțiunea de la art. 28 din Legea nr. 176/2010 presupune intenție, dar nu cere existența scopului mediat descris în rechizitoriu. Prin introducerea ideii de ascundere a provenienței ilicite, acuzația depășea sfera falsului în declarații și se apropia de elemente specifice spălării banilor.

Persoana trimisă în judecată ajungea într-o poziție imposibilă: trebuia să se apere doar față de două acuzații de fals în declarații, sau și față de o conduită descrisă factual ca ascundere de bunuri provenite din infracțiuni?

Judecătorul a constatat că deficiențele privind descrierea elementului volitiv creau confuzie asupra conținutului și întinderii acuzației. Rechizitoriul nu îndeplinea cerințele de claritate din art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală și afecta dreptul la informare și la pregătirea apărării.

Rechizitoriul emis de alt procuror decât cel care instrumentase cauza

Urmărirea penală fusese supravegheată de un procuror care emisese actele esențiale ale anchetei. Rechizitoriul a fost însă redactat și semnat de un alt procuror.

Apărarea a solicitat verificarea temeiului în baza căruia cauza fusese trecută de la procurorul care o instrumentase la procurorul care a întocmit rechizitoriul. La cererea noastră, instanța a solicitat parchetului să comunice actele care justificau această schimbare.

Din răspunsul transmis a rezultat că măsura fusese întemeiată pe un ordin intern privind organizarea eficientă a activității. Instanța a constatat însă că un asemenea ordin administrativ nu putea extinde cazurile limitativ prevăzute atunci de art. 64 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 pentru trecerea unei lucrări de la un procuror la altul. Mai mult, același ordin prevedea că dosarele deja repartizate urmau să fie soluționate potrivit repartizării inițiale.

Vătămarea nu a fost abstractă. Primul procuror se raportase la probele administrate în cauza de fals în declarații și evitase asocierea cu situația penală a celeilalte persoane. Autorul rechizitoriului a adoptat o abordare diferită și a introdus tocmai această legătură, folosind probele preluate nelegal.

Judecătorul a constatat nulitatea relativă a rechizitoriului și l-a anulat, împreună cu procesul-verbal întocmit în aceeași zi.

Contestația parchetului nu a schimbat nimic pe fond

Parchetul a formulat contestație. Tribunalul a desființat în parte încheierea, dar exclusiv pentru că nu fusese parcursă procedura prevăzută de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală: comunicarea încheierii către procuror, un termen de cinci zile pentru remediere și exprimarea poziției privind menținerea trimiterii în judecată.

Tribunalul a stabilit expres că rejudecarea privește strict această etapă și că toate actele îndeplinite anterior de judecătorul de cameră preliminară rămân valabil efectuate. Cu alte cuvinte, anularea sesizării, excluderea probelor și nulitatea rechizitoriului au rămas în picioare.

Ce nu se poate repara în cinci zile

După rejudecare, încheierea a fost comunicată parchetului. Răspunsul a fost neobișnuit de direct: parchetul a arătat că neregularitățile nu puteau fi remediate în termenul de cinci zile, dar a menținut formal dispoziția de trimitere în judecată și a cerut începerea judecății.

Judecătorul a constatat că o asemenea poziție nu rezolva nimic. Actul aflat la originea investigației fusese anulat, mijloacele de probă atașate fuseseră excluse, descrierea acuzației rămăsese ambiguă, iar rechizitoriul fusese anulat.

Nu era o eroare materială, reparabilă în câteva rânduri. Remedierea ar fi presupus refacerea actului de sesizare și revenirea asupra unor acte de urmărire penală deja sancționate. În lipsa unui rechizitoriu valabil, instanța nu putea stabili obiectul și limitele judecății.

În temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, s-a dispus restituirea cauzei la parchet.

Soluția definitivă

Parchetul a formulat o nouă contestație. Tribunalul a respins-o ca nefondată.

Instanța de control a reținut că nulitatea rechizitoriului echivalează, în concret, cu restituirea cauzei pentru refacerea actului de sesizare. În acest context, menținerea formală a dispoziției de trimitere în judecată, fără remedierea neregularităților, era o manifestare fără conținut.

A mai arătat că argumentele prin care parchetul încerca să redeschidă discuția asupra nelegalităților deja constatate nu mai puteau fi analizate, acestea dobândind autoritate de lucru judecat prin încheierea anterioară a instanței de control.

Restituirea la parchet a rămas definitivă.

Ce se poate reține din această cauză

Legalitatea sesizării nu este o formalitate. Regulile de competență trebuie respectate inclusiv atunci când sunt folosite acte dintr-un alt dosar. În cauza prezentată, ancheta din dosarul inițial fusese deja finalizată de procuror. Ulterior, organele de poliție au preluat acte din acel dosar și au întocmit o sesizare din oficiu, fără o ordonanță de delegare a procurorului.

Probele nu circulă liber între dosare. Transferul cere temei, competență și, unde legea o impune, delegare prin ordonanță. Absența ordonanței nu este un viciu de formă.

Un act folosit ca probă trebuie prezentat complet. Un rechizitoriu dintr-un alt dosar, invocat fără să se arate că fusese el însuși declarat neregulamentar, încalcă loialitatea administrării probelor.

Acuzația trebuie să fie clară. Când descrierea faptei introduce elemente ale altei infracțiuni, inculpatul nu mai știe de ce se apără. Aceasta este o problemă de drept la apărare, nu de stil.

Nu tot ce e neregulamentar se poate repara. Termenul de cinci zile de la art. 345 alin. (3) e conceput pentru corectarea unor deficiențe punctuale. Când viciile ating structura acuzației, remedierea devine imposibilă, iar restituirea la parchet e singura soluție.

Ce urmează după restituirea la parchet

Restituirea nu este achitare și nu închide definitiv ancheta. Dosarul se întoarce la procuror, care poate reface urmărirea penală în limitele a ceea ce a rămas valabil, poate dispune clasarea, sau poate emite un nou rechizitoriu.

În practică însă, când probele centrale au fost excluse material și actul de sesizare a fost anulat, ce rămâne de reconstruit este de multe ori insuficient. Iar termenul de prescripție continuă să curgă.

Situații similare

Chestiunea competenței organului care administrează probele revine constant în practică. Am tratat-o și în alte materii: pe pagina despre dosarele DIICOT, unde Decizia CCR nr. 26/2019 sancționează cu nulitate absolută punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către persoane fără competență, și pe pagina despre dosarele DNA, unde Decizia CCR nr. 302/2017 tratează necompetența materială și personală a organului de urmărire penală.

Aceeași logică a produs rezultate și într-o cauză de trafic de influență, unde constatarea nulității unor acte de urmărire penală a pornit tot de la competența organului care le efectuase. Am descris pe larg raționamentul în articolul despre achitarea definitivă într-un dosar cu flagrant. Punctul comun al celor două cauze este simplu: organul care administrează probe trebuie să fie cel desemnat de lege, iar verificarea acestui lucru se face în camera preliminară, nu mai târziu.

Pentru cine se află la începutul unui dosar, sunt utile și articolele despre diferența dintre suspect și inculpat și despre drepturile persoanei cercetate penal.