La 30 iunie 2026, Curtea de Apel București a pus capăt definitiv unui dosar penal economic de aproape 60 de milioane de lei, menținând achitarea dispusă în primă instanță pentru clienta mea, Țicu Elena-Lavinia, fostă directoare economică a companiei Energy Holding. Instanța de apel a respins ca nefondate atât apelul Ministerului Public, cât și pe cel al părții civile.
Dincolo de cifre, cauza ridică o problemă centrală pentru practica penală economică: în ce măsură o operațiune comercială nefinalizată, neclară sau contestată ulterior poate fi transformată, în lipsa unei probe certe, într-o infracțiune de delapidare. Iată de ce acest dosar merită povestit — nu prin prisma persoanelor, ci a principiilor.
Acuzația: o presupusă delapidare de 59,4 milioane de lei
Dosarul viza șapte transferuri bancare efectuate în perioada 2009–2010 de Energy Holding către un producător de echipamente hidroenergetice, în valoare totală de 59.480.839 lei. În teza acuzării, plățile ar fi fost făcute fără contraprestație reală, pe baza unor operațiuni comerciale pretins fictive, prejudiciind compania și creditorii ei. Dosarul de urmărire penală s-a întins pe peste 64 de volume, iar de la punerea sub acuzare până la soluția definitivă au trecut peste opt ani și jumătate.
Piesa care lipsea: fictivitatea nu a fost dovedită
Întreaga construcție a acuzării se sprijinea pe premisa că relația comercială ar fi fost fictivă. Exact acest element nu a fost probat. Tribunalul București a reținut expres că fictivitatea relațiilor comerciale privind transferul sumei de 59.480.839 lei „nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă", iar Curtea de Apel a confirmat că „nu există probe care să ateste fictivitatea tranzacțiilor financiare efectuate".
Contractul cerut după 11 ani
Un punct-cheie al apărării a privit contractul invocat în cauză. Raportul comercial data din 2009, însă înscrisul a fost solicitat de organele de urmărire penală abia în 2020 — după aproximativ 11 ani. Pe acest fond, acuzarea a construit inclusiv pe ideea unei „posibile inexistențe fizice a contractului".
Instanțele au respins acest raționament. Tribunalul a arătat că „simpla referire la un contract care nu a putut fi identificat în materialitatea sa fizică (…) nu poate fundamenta săvârșirea infracțiunii de delapidare", iar Curtea de Apel a reținut că „lipsa materială a contractului nu este, în sine, un element probatoriu suficient pentru a concluziona inexistența raportului juridic". Declarațiile martorilor confirmaseră, dimpotrivă, existența unor relații comerciale reale în domeniul echipamentelor energetice — operațiuni complexe, de valoare mare și cu execuție pe termen lung.
Prezumția nu ține loc de probă
Tribunalul a avertizat asupra riscului de a judeca o cauză penală economică pe baza unei simple prezumții generate de transferuri bancare. A echivala automat lipsa unei contraprestații ulterioare cu un transfer nejustificat și, implicit, cu delapidarea „presupune judecarea cauzei în baza unei prezumții generate strict de tranzacțiile financiare". Or, în materie penală, prezumțiile nu pot substitui proba — altfel, puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conținut.
Contradicțiile din chiar actul de acuzare
Apărarea a mizat și pe inconsecvențele interne ale rechizitoriului. Deși trimiterea în judecată pentru delapidare se clădea pe ideea unor operațiuni fictive, același act de sesizare conținea, pe latura fiscală, constatarea că din analiza înscrisurilor comerciale nu rezultau indicii de fictivitate. Aceeași premisă nu putea fi, simultan, suficientă pentru delapidare și insuficientă pentru acuzațiile fiscale. Când piesa centrală a unei acuzații este contrazisă de un alt pasaj al aceluiași document, standardul probei devine decisiv.
Ce înseamnă, de fapt, „delapidare"
Pe fondul dreptului, instanțele au reamintit că delapidarea presupune o acțiune de însușire — sustragerea bunului din patrimoniul ocrotit și trecerea lui în stăpânirea autorului, care se comportă ca un proprietar — nu doar existența unor plăți de valoare ridicată. În cauză, transferurile fuseseră efectuate „în cadrul circuitului intern de aprobare al societății", cu verificare și avizare prealabilă din partea mai multor persoane cu atribuții decizionale. Această împrejurare, considerată „esențială", excludea ipoteza unui act unilateral de însușire: inculpații nu s-au comportat „ca veritabili proprietari ai sumelor de bani transferate".
Achitarea a fost dispusă în temeiul art. 396 alin. 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală — fapta nu este prevăzută de legea penală.
O alegere care spune mult: continuarea judecății
Un detaliu relevant despre poziția procesuală a clientei mele: pe parcursul procesului s-au împlinit termenele de prescripție a răspunderii penale. Cu toate acestea, a solicitat continuarea judecății. A ales o soluție pe fond — o achitare care confirmă nevinovăția — în locul unei închideri a dosarului prin prescripție. Este diferența dintre a scăpa de un dosar și a-l câștiga.
Ce rămâne din acest dosar
În această cauză am asigurat asistența și apărarea inculpatei, iar soluția definitivă a confirmat nevinovăția ei. A fost un dosar de volum și de rigoare, în care apărarea a trebuit să identifice martorii relevanți, să verifice înscrisurile esențiale și să reașeze acuzația în contextul economic real.
Concluzia depășește cazul concret: într-o cauză penală economică, indicarea unor plăți de valoare mare nu ține loc de probă. Gravitatea acuzației și valoarea sumelor invocate nu coboară standardul probei. Sarcina dovedirii, dincolo de orice îndoială rezonabilă, rămâne integral a acuzării — iar acolo unde aceasta nu este atinsă, achitarea nu este o favoare, ci consecința firească a legii.
Surse publice
Soluția și dosarul au fost relatate public, printre altele, în:
- News Online — analiză detaliată a standardului probei, semnată de mine;
- Lumea Justiției (luju.ro) — relatarea soluției definitive și a considerentelor instanțelor.
Prezentarea acestei cauze are caracter informativ și respectă caracterul public al hotărârii. Fiecare dosar are particularitățile lui; rezultatele anterioare nu constituie o promisiune privind soluția într-un alt caz.